Jaful financiar - Crima vremurilor noastre

"Ridicându-se pe deplin la înălţimea reputaţiei sale binemeritate de analist intransigent al ştirilor, Danny Schechter sare direct la jugulara finanţelor lumii, prin această analiză complexă a crizei financiare şi a rădăcinilor sale. Nici o eroare, nici un accident, nici un fel de capricii ale pieţei ş.a.m.d., ci numai infracţiuni: infracţiuni majore şi severe. O judecată dură, poate, dar nu este deloc uşor de demontat pledoaria pe care o construieşte."

Noam Chomsky

Danny Schechter, jurnalist de investigaţie şi producător independent de film, dublu laureat al premiului Emmy, semnează scenariul şi regia acestui film, lansat în primăvara lui 2009, Plunder: The Crime of Our Time, un documentar complex care explorează modul cum actuala criză financiară a fost clădită pe fundamentul unei activităţi infracţionale, dezvăluind conexiunile intime dintre colapsul pieţei imobiliare şi catastrofa economică ce a urmat.

Absolvent al Cornell University şi deţinător al unui masterat în economie la London School of Economics, Schechter este un veteran al producţiei de film, având 18 filme documentare produse sau regizate, la activ, unul dintre cele mai cunoscute fiind WMD: Weapons of Mass Deception (2004).

Filmul de faţă demontează, în amănunt, întreaga piramidă a fraudelor care au condus la sechestre masive în SUA, ce afectează 10 milioane de proprietari de case, la creşterea şomajului, colaps economic şi privaţiuni în accentuare, în întreaga lume.

Plunder reface mozaicul infracţional, identificând cine sunt victimele şi beneficiarii acelor scheme financiare iresponsabile, în "ceea ce s-ar putea dovedi a fi cea mai mare crimă nonviolentă împotriva omenirii, din istorie", potrivit unui fost investitor bancar, Graydon Carter, editorul lui Vanity Fair, care continuă afirmând că "în altă ordine de idei, niciodată până acum, atât de puţini n-au făcut atât de mult rău atât de multor oameni", furia celor aflaţi sub sechestru imobiliar, manifestată împotriva directorilor şi acţionarilor marilor instituţii bancare şi financiare, fiind perfect integrată în acest context.

Schechter a fost una dintre vocile lucide ale lumii, care avertiza, încă din 2006, prin filmul său "In Debt We Trust", despre nocivitatea Wall Street şi iminenta criză financiară mondială, descoperirile şi argumentele sale fiind negate de mass media şi analiştii financiari, care l-au etichetat drept "alarmist" şi "profet al întunericului", deşi, actualmente, opera sa este considerată cu adevărat profetică.

"Este o poveste care trebuie să fie spusă, dacă noţiunea de dreptate economică vrem să aibă vreun sens[...]", spunea Schechter, "[...]Plunder solicitând o investigaţie completă privind persoanele responsabile de criză şi o pedeapsă corespunzătoare pentru răufăcători, în aceste vremuri în care criza continuă să fie tratată atât de superficial de către toate posturile mass media, fiindcă această criză n-a fost provocată de erorile involuntare ale câtorva oameni, ci de lăcomia lor nelimitată, o infracţiune care ne afectează acum pe toţi."

Urmările le cunoaştem cu toţii: criza financiară a Americii s-a transformat rapid într-o catastrofă globală, ale cărei efecte continuăm să le resimţim.

Toată lumea continuă să dezbată fenomenul, în căutare de soluţii sau cauze sau vinovaţi pentru pierderile de trilioane de dolari, reprezentând averi personale sau valori ale acţiunilor, volatilizate la bursele lumii.

Deşi s-a raportat optimist apariţia unor semne de recuperare, realitatea contrazice demagogia politicienilor şi mass media, fiindcă şomajul continuă să crească ameţitor, monedele se depreciază îngrijorător, falimentele se înmulţesc, toate conducând la incapacităţi de plată şi, implicit, la escaladarea punerilor sub sechestru.

În timp ce politicienii şi unii "experţi" se învârt în jurul cozii, dând vina pe "erori" sau pe "modele economice greşite", concluzionând adesea că "suntem de vină, cu toţii", Danny Schechter este unul dintre cei care nu se lasă duşi de nas de impotenţa neuronală binecunoscută a politicienilor şi justiţiei corporatiste, revelând o reţea profundă de fraude financiare, prea puţin mediatizate, fireşte, care au jucat un rol esenţial în îngenuncherea economiei mondiale.

Investigaţia de peste patru ani a lui Schechter se focalizează pe trei direcţii fundamentale, în care pare să fi evoluat haznaua corupţiei financiare: în primul rând ceea ce FBI denumea, încă din 2004, "o epidemie de fraude ipotecare", plângându-se totodată de diminuarea echipelor de cercetare antifraudă, deloc întâmplătoare cred eu, sub pretextul luptei contra fantomei terorismului, apoi practicile înşelătoare şi prădătoare ale Wall Street de mascare a acestor debite irecuperabile în "pachete structurate de investiţii", purtând diverse denumiri, care mai de care mai sofisticată şi mai găunoasă şi, în cele din urmă, atragerea marilor firme de asigurări, ce deţineau evaluări de vârf care le susţineau respectabilitatea de faţadă, în asigurarea acestor "vehicule de investiţii" şi amplificarea valorii lor, oricum exagerată, de câteva zeci de ori, prin manipulări frauduloase ale pieţei.

Fără îndoială că aceste infracţiuni cumulate n-ar fi fost posibile, dacă mecanismele sociale corespunzătoare ar fi funcţionat, dacă nu s-ar fi procedat, în prealabil, la de-reglementarea domeniului financiar, sub pretextul libertăţi pieţei şi cu sprijinul marionetelor politice corupte, dacă agenţiile de evaluare şi firmele de audit şi-ar fi făcut datoria şi, bineînţeles, dacă mass media nu ar fi privit, ca de obicei, în orice altă direcţie, dar nu spre escrocii care mobilează birourile de pe Wall Street.

"S-au scris tone de cărţi şi articole şi s-au regizat zeci de filme, pe marginea crizei, dar prea puţine analizează rolul crimei organizate, aşa cum o fac eu. Sunt doar filme de comedie sau dramă fiindcă refuză să investigheze amploarea acestui jaf masiv." - afirma Schechter.

Recent, revista Fortune ridica următoarea problemă:

"Unde sunt acuzaţiile la adresa directorilor executivi de pe piaţa imobiliară, care ne-au târât în această mizerie ?

La trei ani de la spargerea acestei 'bule' imobiliare, procurorii federali au eşuat să construiască vreun caz împotriva directorilor de firme, care au fost complici la unele dintre cele mai grave excese de pe piaţa creditelor imobiliare subprime."

Scriitoarea Ellen Brown, autoarea cărţii "Web of Debt", scria:

"Schechter stabileşte elementele crimei, identifică jucătorii şi expune armele, care au transformat pieţele libere în vehicule de manipulare în masă şi control."

Sau, mai grav decât atât, potrivit unei foste iniţiate de rang guvernamental înalt, care cunoaşte intim şi practicile Wall Street, Catherine Austin Fitts - pe care aţi putut-o urmări şi în documentarul Thrive postat deja pe blog - este vorba de "o lovitură de stat financiară", care include: "bule financiare" produse pe multiple pieţe, scheme de pompare a preţurilor reale, vânzări frauduloase pe termen scurt, suprimarea accesului la metale preţioase şi intervenţii active asupra pieţei din partea oficialilor de la Washington şi ai Rezervei Federale, care permit unor iniţiaţi puternici să se joace cu sistemul, să comită fraude masive, pentru a-şi transfera în conturile proprii miliarde de dolari din averea publică şi, într-un final, să primească subvenţii enorme din banii aceloraşi sclavi contribuabili sărăciţi de criză.

Jonathan Tasini, a cărui activitate şi operă a fost aclamată deschis de alţi activişti sociali celebri ca Susan Sarandon, Cindy Sheehan, Barbara Ehrenreich şi Howard Zinn, scria în noua sa carte "The Audacity of Greed":

"În ultimul sfert de secol am fost martorii celui mai mare jaf istoric al avuţiei umane. În timp ce o elită minusculă a profitat enorm, marea majoritate a cetăţenilor au trecut printr-o perioadă neagră de scădere a veniturilor, dispariţie a pensiilor şi diminuare a conturilor bancare, toate acestea conducând la o criză a debitelor personale care stă la baza prăbuşirii financiare curente."

"Banking Act of 1933", cunoscută mai bine sub numele de legea Glass–Steagall, impunea, la finalul marii depresiuni economice anterioare, o serie de măsuri menite să blocheze specula, în genul realizării unei distincţii clare între companiile de asigurări, băncile comerciale, care pot accepta depozite şi băncile de investiţii, eliminând totodată şi conflictele de interese generate de prezenţa aceloraşi indivizi în consiliile de administraţie sau în funcţii executive, în cele trei tipuri de instituţii financiare.

Dar, fiindcă mai marii lumii au hotărât că istoria trebuie să se repete şi cum memoria lumii a cam slăbit în ultimele decenii, în 1999 este aprobată legea "Gramm–Leach–Bliley Act", numită cu nesimţire şi "Financial Services Modernization Act of 1999", care dobora cam toate barierele impuse de legislaţia anterior menţionată, lăsând cale liberă escrocheriei mondiale numită "capitalism de piaţă".

Ca să vă convingeţi că absolut totul se face la comandă, că nu există nici un fel de haos financiar şi că totul a fost făcut în scopul reiterării tacticilor aplicate în 1929 pentru a declanşa criza, vă dau şi exemplul concret.

Cu un an înainte ca legea să fie promulgată de Bill Clinton, Citicorp, un consorţiu de bănci comerciale, fuzionează cu o companie de asigurări, Travelers Group, pentru a forma conglomeratul Citigroup - care, aşa cum veţi vedea şi din film, a fost în fruntea hoţiei creditelor subprime - încălcând brutal legea din 1933, fiindcă devenea astfel o corporaţie ce reunea serviciile bancare comerciale şi de investiţii cu cele de asigurări, desfăşurându-şi în continuare activitatea sub o serie de mărci destinate să distragă atenţia: Citibank, Smith Barney, Primerica şi Travelers.

Fiindcă fuziunea contravenea flagrant atât prevederilor legii din 1933, cât şi celor ale unei legislaţii ulterioare "Bank Holding Company Act of 1956", Rezerva Federală s-a făcut de ochii lumii că ia măsuri, acordându-i Citigroup un termen de restructurare, în septembrie 1998.

La mai puţin de un an, însă, legea lui Clinton apărea tocmai pentru a certifica astfel de fuziuni, protagoniştii farsei fiind fără îndoială la curent cu iniţiativa legislativă, viitorul putând fi foarte uşor de prevăzut, fiindcă, tot în 1999, "cei patru călăreţi ai NASDAQ", Cisco Systems, Dell, Intel şi Microsoft, profitau din plin de absenţa lanţurilor, lansându-se în speculaţii furibunde.

Ca atare, se manifesta imediat "bula dot-com", amintită în film, care a condus la acelaşi gen de acţiuni pe care le urmărim, astăzi, neputincioşi: intervenţia guvernului american şi a Rezervei Federale, subvenţionând din plin nemernicii, pe spatele plătitorilor de impozite, care nu sunt in nici un caz corporaţiile sau băncile (ca să nu mai vorbim de biserică, deşi nu a jucat vreun rol în declanşarea crizelor), fiindcă acestea beneficiază continuu de "reeşalonări", urmate de scutiri.

Cred că William Black se exprima cel mai bine în cartea sa, intitulată chiar aşa "Cea mai bună cale de a jefui o bancă este de a fi proprietarul ei", mai ales în condiţiile unui climat legislativ relaxat cu intenţie, în care Rezerva Federală şi giganţii financiari sunt proprietarii guvernului şi nu invers, fiindcă, până la urmă, ei scriu legile, ei fac regulile, ei îşi instalează propriile marionete în marile fotolii oficiale de la Washington şi tot ei obţin subvenţii masive şi nu sunt urmăriţi în justiţie, atunci când jaful lor devine evident.

În anii '30, consilierul Ferdinand Pecora, preşedintele comisiei care i-a purtat numele, afirma că "...şicanele legale şi întunericul de smoală sunt aliaţii cei mai stabili ai bancherilor şi la fel sunt şi oficialii guvernamentali şi comentatorii mass media, care se fac că nu le observă crimele."

Şi nu vor le observa niciodată, fiindcă, de exemplu, CNBC este proprietatea Class Editori, Mediaset şi General Electric, Fox News este proprietatea lui Rupert Murdoch, deci toţi cei care ar trebui să ne informeze sunt profitori ai sistemului, aşa cum bine preciza Peter Schiff (care se pare că nu se înrudeşte cu infama familie Schiff subordonată familiei Rothschild), un întreprinzător şi politician, fiu al rebelului Irwin Schiff, cel care se luptă de o viaţă cu FED şi IRS, refuzând să plătească impozite, protagonist al filmului regretatului Aaron Russo, din 2006, "America: Freedom To Fascism"

Plunder rămâne o dovadă vizuală puternică a intimităţii unor mecanisme financiare rămase obscure majorităţii lumii, dar Danny Schechter, cu toată lauda pe care i-o aduce Noam Chomsky, mă tem că ezită până la final să tragă şi concluzia, deşi există multe aluzii în film, fiindcă în transformarea "din sistem real de piaţă" (personal mă îndoiesc că a existat vreodată aşa ceva), într-un sistem scăpat acum de sub control, se ignoră tocmai acele "grupuri obscure de interese" ale lui Saceriby, cele care trebuie să fi creat, iniţial, cadrul legislativ permisiv şi care e clar că au generat atacurile împotriva unor firme ca Bear Stearns, Lehman Brothers, Merryll Lynch ş.a.m.d. şi care e la fel de clar că exercită un control perfect asupra acestui haos financiar aparent.

"Din nefericire există dovezi evidente că vom arunca la gunoi banii noştri din impozite şi şansa de a ne reveni, chinuindu-ne să reconstruim un sistem nedrept care răsplăteşte numai elitele, pe seama tuturor şi care este fundamental iraţional."

Max Fraad Wolff,

Economist

Articol preluat de pe blogul ,,Dezvaluiri"
http://antiiluzii.blogspot.com

Interviu cu Dan Puric

INTERVIU CU DAN PURIC: "Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional"





Sursa: www.certitudinea.ro


Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe.

Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC.



 



“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură”

Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: <Dar basca unde este?>. Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi?

Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu.

Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta...

Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.

Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”...

Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură. 
 





“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.

A amatorismului?

Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.

Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.

Promiscuitate, pornografie, kitsch.

Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?

Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.

România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?

Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului.
 





“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”

Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?

Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.






“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”

Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.

Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale...

Ca la un parastas...

Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni.

V-aţi confruntat cu această situaţie?

Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.

Poate n-aţi insistat destul...

Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.




 

“Există două culoare de jogging către cimitir”

Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.

Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?

Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii. 
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari.

Există alternativa emigrării…

Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”.

Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.



Autor: Miron Manega

ZECE STRATEGII DE MANIPULARE IN MASS MEDIA

"Întregul sistem educaţional şi de pregătire profesională, este un filtru extrem de elaborat, care pur şi simplu elimină persoanele care sunt prea independente şi care sunt capabile să gândească şi care nu ştiu cum să accepte obedienţa, fiindcă sunt o ameninţare la adresa oricărei instituţii statale."

Noam Chomsky (7 decembrie 1928)

lingvist, informatician, filozof şi activist

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr’un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru. 

1. ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky. 
2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii. Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii. 
3. Strategia „în degradeu”. Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal. 
4. Strategia actiunii cu date diferite. O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.
5. A se adresa publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky. 
6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire. Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente. 
7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie. A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.
8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate. A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” sa fii prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.
9. A înlocui revolta cu învinovatirea. A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune.
10. Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi. Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

"Reclama publicitară există pentru un scop anume. Acesta este de a transforma oamenii în creaturi, a căror unică grijă în viaţă este să golească cinci cărţi de credit şi să nu acorde atenţie la ceea ce se întâmplă în lume, lăsându-i pe indivizii bogaţi şi puternici să facă ce doresc, fără să intervină cumva." Chomsky este unul dintre cei ce se opun fervent "războiului global contra drogurilor" al SUA, susţinând că limbajul oficial folosit este unul înşelător, mai ales atunci când se referă la "războiul contra anumitor droguri".

 El este în favoarea educaţiei, prevenirii şi a unei politici de reformă în problema drogurilor, mai degrabă, decât a unei acţiuni brutale, militare sau poliţieneşti, pentru a reduce consumul.

Într-un interviu din 1999, argumenta că atât timp cât plante ca tutunul sunt ignorate complet în declaraţiile guvernamentale, alte plante precum canabisul sunt atacate, fiindcă nu oferă perspectiva unor profituri statale sau corporatiste, întreaga atitudine oficială fiind de fapt o metodă de control a populaţiei sărace.

 "Politica internă antidrog a SUA îşi ignoră propriile obiective, iar politicienii sunt perfect conştienţi de acest fapt. Dar dacă nu este vorba de reducerea abuzului de astfel de substanţe, atunci despre ce este vorba ? Reiese cât se poate de clar, atât din acţiunile curente, cât şi din înregistrările istorice, că există tendinţa de a criminaliza anumite substanţe, atunci când pot fi asociate unor aşa-zise clase sociale periculoase, scopul final fiind generarea de tehnici de control social."

 În ceea ce priveşte aşa-zisa ucidere a lui Osama Bin Laden - care eu personal mă îndoiesc că a avut loc vreodată - Chomsky consideră că Statele Unite au acţionat în mod necorespunzător, declarând: "Ne-am putea întreba cum am fi reacţionat, în cazul în care trupele de comando irakiene ar fi aterizat acasă la George W. Bush, asasinându-l şi aruncându-i trupul în Oceanul Atlantic. Fără dubiu, crimele sale le depăşesc cu mult pe cele ale lui Bin Laden, iar el nu este doar un "suspect", ci fără îndoială este cel care a dat ordinele pentru a comite 'suprema crimă internaţională, ce diferă de celelalte crime de război, doar prin faptul că include în sine acumularea răului în plenitudinea sa' (citând Tribunalul de la Nuremberg), pentru care au fost spânzuraţi criminalii nazişti: sute de mii de morţi, milioane de refugiaţi, distrugerea unei mari părţi a ţării, amarul conflict sectar ce s-a răspândit în tot restul regiunii." Similitudinea de nume politice şi comportamente, dintre administraţiile Reagan şi George W. Bush, pe care o subliniază continuu Noam Chomsky, se datorează incapacităţii psihice a lui Reagan de a-şi exercita funcţia, în acest context, asemănările fiind mult mai simplu de explicat prin "domnia" tată-fiu, în familia Bush.

 O dată demontat mitul de pacifist - care se pare că a fost clădit ulterior, pentru a-i consolida imaginea de martir - prin negarea intenţiei sale de a ieşi din Vietnam, actele sale din toamna lui 1962 se prezintă în cu totul altă lumină, ce corespunde unor idei stupide ca doctrina Monroe sau, mai nou, "doctrina distrugerii mutuale asigurate" sau "a interdicţiei nucleare", ce caracterizează mult mai bine hegemonismul tembel american, salvarea întregii lumi datorându-se tăriei de caracter a unui ofiţer sovietic, Vasili Alexandrovici Arhipov, secundul submarinului B-59, care şi-a păstrat cumpătul, deşi erau atacaţi cu grenade antisubmarin lansate de distrugătoarele americane din escadra ce impunea blocada, refuzând să lanseze rachetele nucleare la ordinul comandantului său, căpitanul Valentin Grigorievici Savitsky.

 Fără a-şi nega vreodată originile evreieşti, Chomsky nu a ezitat să critice guvernul israelian şi suporterii săi americani, datorită tratamentului inuman aplicat populaţiei palestiniene, argumentând:

 "Suporterii Israelului sunt, în realitate, suporterii degenerării sale morale şi, probabil, ai distrugerii sale finale... fiindcă opţiunea Israeliană a expansiunii în detrimentul securităţii, ar putea foarte bine conduce exact la această consecinţă."

 Chomsky a fost în dezacord şi cu crearea unui stat exclusiv israelit, spunând:

 "Nu cred că statul israelit sau creştin sunt concepte potrivite. La fel de mult aş obiecta şi la transformarea SUA în stat exclusiv creştin."

 Poziţia sa fermă şi cinstită nu a scăpat neobservată, desigur.

 În data de 16 mai 2010, a fost reţinut de autorităţile israeliene şi i s-a refuzat intrarea în West Bank, via Iordania, purtătorul de cuvânt al guvernului declarând, mincinos, că întreg incidentul s-a datorat unui ofiţer de la frontieră, care şi-a depăşit atribuţiile, în timp ce Noam Chomsky a declarat că oficialul Ministerului de Interne care l-a interogat, primea instrucţiuni direct de la superiorii săi.

 Au existat şi voci care l-au acuzat de ipocrizie, în ciuda criticilor sale constante la adresa militarismului imperialist american şi european, fiindcă studiile sale lingvistice timpurii de la MIT, au fost finanţate substanţial de armată, dar Chomsky a replicat că, tocmai din acest motiv, are o şi mai mare responsabilitate de a denunţa şi de a rezista practicilor imorale ale acesteia.

 O voce lucidă şi o viaţă întreagă dedicată activismului politic, opinii exprimate incisiv prin zeci de cărţi, mii de interviuri şi de prelegeri, toate ne pot servi drept exemplu şi ne pot ajuta să ne deschidem mintea, tratând cu scepticismul sănătos, cuvenit, orice manifestare a puterii politice şi financiare, orice încercare de manipulare prin mass media sau prin putreda industrie a relaţiilor publice, păstrând în suflete speranţa în schimbarea mult dorită şi în tranzitul cât mai rapid, către o lume în care noţiunea de om să se confunde doar cu cea de iubire necondiţionată.

"Unica justificare pentru existenţa instituţiilor represive este sărăcia materială şi culturală. Dar, asemenea instituţii, în anumite etape ale istoriei, pot perpetua şi induce atât de multe lipsuri, încât pot ameninţa însăşi supravieţuirea speciei umane."